POVESTEA OAMENILOR MARI

De cate ori trecem printr-o dezamagire, de cate ori omul pe care credem ca il iubim ne lasa balta ne spunem drept consolare ca acolo undeva in lume ne asteapta cel potrivit.

Cel care ne intelege fara sa-i explicam. Cel care ne auda fara sa ii vorbim. Cel care ne iubeste fara sa incerce sa ne schimbe.

Fiecare din noi ne petrecem viata cautandu-l sau cautand-o pe „acel”  barbat sau ,,acea" femeie, pe care il(o) putem numi „cel” ,”cea”ideal(a). Cautam clipa in care vom putea spune: „Uite, el e!” sau „Uite ea e!”.

Fiecare din noi isi cauta jumatatea care sail completeze, in felul lui. Unii „zboara din floare in floare” fara sa incerce sa isi cunoasca partenerul ales pentru o seara, o saptamana, o luna. Isi zic ca daca ar fi „cel” sau „cea” ar simti. Si nu isi acorda putin timp sa priveasca omul de langa ei. Poate nu e „cel”,”cea” dar poate fi „acel”,”accea”. De ce aceasta foame de aventuri fara oprire si o asidua cautare a sufletului pereche, dar fara a acorda nici cea mai mica importanta lucrurilor marunte din relatiile trecatoare?

Altii vad in fiecare relatie relatia ideala, in fiecare partener partenerul perfect. Chiar si cand nepotrivirea e mai mult decat evidenta, il considera pe „acel”,”acea” „cel”, ,,cea”. E o confuzie des intalnita la oamenii de rand. Si totul e de inteles. Nu e nimic complicat in a fi intr-un anumit fel si crezand ca si cei cu care esti sunt la fel. De ce sa acordam aceasi importanta tuturor din viata noastra din moment ce acestia nu sunt la fel? Nu ne incearca aceleasi sentimente, aceleasi trairi cand suntem cu ei.

Pentru unii nici nu exista suflete pereche. Pentru aceia viata are cea mai simpla forma. Se complac in aceeasi existenta banala zeci de ani fara ca macar sa se gandeasca ca viata poate fi diferita de cum o cred ei. Au crescut intr-un camin normal. Cu parinti obisnuiti care poate nu le-au insuflat ambitia pe care probabil nici ei nu au avut-o cand erau tineri. Persoana respectiva ajunge sa se casatoreasca cu iubita din facultate pe care o cunosc parintii si pe care o plac. De obicei o veche colega sau o consateana. Isi gaseste un serviciu cu orar fix, la un sef nu foarte strict dar suficient incat sa primeasca cateva injuraturi, unele pe merit altele nu. In fiecare seara vine acasa obosit. Se aseaza in sufragerie cu pantofii murdari de praf pe masuta proaspat stearsa de sotie. Isi cere berea si deschide sictirit televizorul. Se uita la stiri si apoi se duce la masa. Niciodata nu vorbeste decat dupa masa. Se aseaza in pat. Sotia iar il respinge pentru ca miroase a tutun si alcool. Sau doar pentru ca e satula sa se trezeasca langa acelasi individ mediocru. Poate la fel de mediocru ca si ea. Ticurile lui incep sa o enerveze. In curand vor ajunge sa doarma in camere diferite. Isi spun scurt istorisirile din ziua respectiva in timp ce ea dezleaga integrame si el butoneaza telecomanda sa vada unde gaseste sport. Au ajuns in starea in care nici unul nu se mai plictiseste de situatia asta. Se complac in ea stiind, crezand ca nu exista nimic mai bun de atat. Sau poate sunt prea comozi pentru a iesi in lume sa caute ceva mai bun. Poate ei au cel mai bun mod de viata. Se intorc in fiecare zi la aceasi persoana, in acelasi pat. Nu isi schimba nici macar marca de bere sau culoarea servetelelor. Nu cauta aventura, pericol, nu cauta lucruri care sa ii incite si sa le stimuleze spiritul de viata.

Dar ce facem cu acei care la un moment dat in viata dau din greseala peste persoana care i-ar implini, persoana alaturi de care viata ar fi un lung sir de provocari in doi....o aventura continua? Persoana pe care si-au imaginat-o, dar la care nu ar fi indraznit sa viseze ca exista. Si pur si simplu stiu ca aceea e persoana alaturi de care pot fi fericiti. Care i-ar face sa inceteze orice cautare. Care are tot ce se gaseste separat in altii. Suna

bine, nu? Dar ce te faci cand aceste persoane doar iti sunt aratate ca exista dar nu iti este permis sa te bucuri de ele? Iti este ingaduit sa le vezi, sa stii ca exista, sa te bucuri de ele pentru cateva clipe, dar niciodata nu iti va fi permis sa le ai. Si te chinuie gandul ca stii ca exista acolo, undeva, si ai putea sa il faci fericit si ar putea sa te faca fericita, dar asta e imposibil. Ceva va desparte. Ceva o sa va desparta mereu. Si culmea e ca nu tine de voi. Sa fie mediul inconjurator sau doar ghinionul tau sau al lui? Niciodata nu o sa stii. Sunt prea multe care va despart si totusi un singur lucru. Poate distanta, poate varsta sau poate doar destinul. Ai vrea sa fii cu el, sa il strangi in brate, sa il saruti, sau pur si simplu sa ii vorbesti. Ati putea vorbi ore in sir fara sa va plictisiti. Ati putea sta zi si noapte impreuna si tot nu v-ati satura unul de celalalt. Pentru ca fiecare ora unul in bratele celuilalt e o noua provocare. E un risc pe care vi-l asumati cu zambetul pe buze pentru ca stiti ca va tineti in brate. Alaturi de el ai calatori pana la capatul pamantului, v-ati scufunda in cele mai adanci ape, ati inota alaturi de rechini impreuna cu el pentru ca sunteti plasa de siguranta unul altuia. Sunteti intr-o continua competitie si asta va face sa fiti si mai apropiati. E mai mult decat dragoste. Nu poate fi dragoste pentru ca dragostea e un sentiment uman, iar felul in care inima voastra bate la unison, felul in care va cititi unul altuia in ochi e mai presus de dragoste. Dragostea e pentru muritori, dar nu pentru voi. Caci impreuna ati putea deveni stele, pe cand separat sunteti doar praf.

Si totusi in ultima noapte petrecuta impreuna v-ati asigurat unul pe altul ca nu puteti fi impreuna. Nu puteti avea o relatie. Sa fie ceva intre voi ar fi un sacrilegiu. Plecati unul spre vest, altul spre est, fara sa va uitati in urma, dar cu gandul la stelele la care v-ati uitat in noaptea aceea. La felul in care ti-a citit gandurile si a facut exact ce iti doreai fara ca macar sa ii dai de inteles. La felul in care stie mereu ce sa zica ca sa iti aduca zambetul pe buze. Cum la momentul potrivit stie mereu sa iti spuna un basm in care voi erati eroii. Dar basmul mereu se termina cu telefonul care suna. Cu mama care bate la usa si iti zice sa te trezesti. Realitatea nu te mai lasa nici sa respiri. Vrei sa alergi la el, dar te trezesti in bratele altuia. Iti doresti sa il auzi, dar vorbesti cu altul. Ai vrea sa dezbateti probleme filozofice, dar te terzesti vorbind cu altul despre meciurile Stelei. Si atunci iti dai seama ca sufletele pereche nu exista. Daca ar fi fost un suflet pereche nu ar fi trebuit sa fie imposibil, nu? Ar fi trebuit sa fiti impreuna si nu tu cu altul, el cu alta, dar visand unul la celalalt. Asa ca afli ca exista oameni care se imbina perfect. Care se completeaza, care se potrivesc, dar sortiti sa fie cu oameni nepotriviti si asta doar pentru ca au aparut unul in viata celuilalt la momentul nepotrivit, pe o cale nepotrivita. Ce dureros e sa ajungi in viata omului potrivit in locul si momentul nepotrivit.

Si asa fiecare din noi decide sa se multumeasca cu ce primeste. Alaturi de un tip mediocru care nu intelege nici jumatate din ce vorbesti, care nu te aude nici macar cand ii tipi in ureche, care incearca mereu sa te schimbe, sa te transforme in aceeasi fiinta mediocra ca el pentru a te putea iubi. Dar sufletul tau lupta. Nu vrea sa se lase metamorfozat din lebada in ratusca cea urata, de aceea petrece cel mai mult timp singur, visand, plangand, dar fara a mai spera vreodata la stele. Nu iti ramane decat sa faci ceea ce trebuie, pentru ca nu poti face ceea ce simti. Si ce sentiment ingrozitor te cuprinde cand stii ca ceea ce trebuie sa faci odata simteai ca vrei sa faci si nu puteai.

Cine stie poate veti mai trece din cand in cand unul pe langa altul, tu la bratul altuia si el cu alta la brat. Mereu altii langa voi, in timp ce voi sunteti aceiasi. In fiecare va cautati unul pe altul, dar stiti ca e in zadar. Niciodata nu se va putea termina ceea ce niciodata nu a avut sansa sa inceapa...