Sunt experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele simti cum orice ai face, nu mai poate avea nici un fel de semnificatie. Caci dupa ce ai limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obijnuita isi pierd orice farmec si orice seductie. Daca totusi traiesti, aceasta se datoreaza capacitatii de obiectivitate prin care te eliberezi prin scris de acea incordare infinita. Creatia este o salvare temporala din ghearele mortii.
Simt cum trebuie sa plesnesc din cauza a tot ce imi ofera viata si perspectiva mortii.
Simt ca mor de singuratate, de iubire,de disperare, de ura si de tot ce lumina asta imi poate oferii. Este ca si cum in orice traire, m-asi umfla ca un balon, mai departe deca rezistenta lui. In cea mai groaznica intensificare se realizeaza o convertire inspre nimic. Te dilati interior, cresti pana la nebunie, pana unde nu mai exista nici o granita, la margine de lumina, unde aceasta este furata de noapte si acel prea plin, ca intr-un vartej bestial , esti amestecat de-a dreptul in nimic.
Viata dezvolta plentitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce suntem noi in fata vartejului interior care ne consuma pana la absurd? Simt cum trosneste viata in mine de prea multa intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru.
Este ca o explozie pe care nu o poti stapani,care te poate arunca si pe tine in aer, iremediabil. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce exista si a tot ce nu exista. Fiecare traire este , in acest caz, un salt in neant. Cand tot ce ti-a oferit viata ai trait pana la paroxim; pana la suprema incordare, ai ajuns la acea stare in care nu mai poti traii nimic fiindca nu mai ai ce. Chiar daca n-ai strabatut in toate directiile acestei trairi, este suficient sa le fi dus la limita pe principalele. Si cand simti ca mori de singuratate, de disperare sau de iubire, celelalte implinesc acest cortegiu infinit, dureros. Sentimentul ca nu mai poti trai dupa astfel de vartejuri rezulta si din faptul unei consumari pe plan interior. Flacarile vietii ard intr-un cuptor inchis de unde caldura nu poate iesi. Oamenii care traiesc pe un plan exterior, sunt salvati de la inceput; dar au ei ce salva, cand nu cunosc nici o primejdie?
Paroxismul interioritatii si al trairii te duce in regiunea unde primejdia este absoluta, deoarece existenta care isi actualizeaza in traire radacinile ei cu o constiinta incordata, nu poate decat sa se nege pe ea insasi. Viata e prea limitata si prea fragmentata pentru a rezista la mari tensiuni. N-am avut toti misticii dupa marile extaze,sentimentul ca nu mai pot continua sa traiasca?
Si ce mai,pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal, viata, singuratatea, disperarea sau moartea?
