Si ce importanta poate sa aiba faptul ca eu ma framant, ca sufar sau gandesc?
Prezenta mea in lume va zgudui - spre marele meu regret - cateva existente linistite si va tulbura naivitatea inconstienta si placuta a altora spre si mai marele meu regret. Sunt convinsa ca nu sunt absolut nimic in univers, dar simt ca singura existenta reala este a mea. Si daca a-si fi pusa sa aleg intre existenta lumii si existenta mea, a-si inlatura pe cealalta impreuna cu toate lumile si legile ei, incumetandu-ma sa planez singura in neantul absolut. Desi, uneori, pentru mine, viata este un chin, nu pot sa renunt la ea, fiindca nu cred in absolutul valorilor transvitale pentru ca sa ma sacrific in numele lor. Daca a-si fi sincera, ar trebui sa spun ca nu stiu de ce traiesc si de ce nu incetez sa traiesc. Probabil cheia ramane in fenomenul iretionalitatii vietii, care mentine numai motive absurde pentru a traii? Dar acestea se pot numi motive? Lumea aceasta nu merita sa te scarifici pentru vreo idee sau pentru vreo credinta. Cu cat suntem mai fericiti astazi daca lumea s-a sacrificat pentru binele si luminarea noastra? Ce bine si ce luminare? Daca cineva s-a sacrificat pentru ca eu sa fiu fericita acum, atunci eu sunt mai nefericita ca el, fiindca nu inteleg sa-mi cladesc o existenta pe un cimitir. Am momente cand ma simt responsabila de intreaga mizerie a istoriei, cand nu inteleg pentru ce unii si-au varsat sangele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi insa cand s-ar putea stabili ca aceia au fost mai fericiti decat noi. Praful sa se aleaga de intreaga istorie.Ar trebui sa nu ma mai intreseze nimic in aceasta lume, sa-mi para ridicola suferinta, limitata si nerevelatoare ; entuziasmul, impur viata rationala, dialectica vietii, dialectica logica, iar nu una demonica , disperarea minora si partiala, eternitatea, o vorba , fatalitatea, o gluma...Caci ma gandesc serios, ce importanta au toate astea? De ce sa mai pui probleme , sa arunci lumini sau sa accepti umbre? N-ar fi mai bine sa-mi ingrop lacrimile intr-un nisip la marginea marii, in cea mai deplina singuratate?Dar n-am plans niciodata , fiindca lacrimile s-au transformat in ganduri. Si nu sunt gandurile acestea tot atat de amare ca lacrimile?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu